(lectură de week-end) „Puterea celor fără de putere”? Să fim serioşi...

2009-04-20

„Bine, frate, revuluţie ca revuluţie, da' nu-ţi spusei că nu-i voie de la poliţie să dai focuri în oraş?” (Caragiale - „Conu Leonida faţă cu reacţiunea”). Actuala criză de la marginea spaţiului euroatlantic a devenit o veritabilă hârtie de turnesol pentru diverse atitudini, viziuni sau proiecte politice regionale. Suntem într-un punct mort. Unul în care intenţiile, dar mai ales eşecurile, trebuie contabilizate.

Caragiale versus Havel
A făcut vâlvă, la vremea lui, eseul lui Vaclav Havel, „Puterea celor fără de putere”, unde viitorul preşedinte vorbea, frumos, despre modul de a „trăi în adevăr” sau despre „fantoma care bântuie Europa de Est - cea a dizidenţei”. Acest tip de atitudine, pe care cehul îl detalia, ar fi fost decisivă în schimbările din 1989-90. Asta era teza. Cu siguranţă, nu toţi cei care au citit la vremea respectivă eseul lui Havel au fost de acord cu autorul - dar aerul patetic, sentimental şi triumfător se plia pe o atmosferă de victorie anti-comunistă, totuşi, optimistă. Ce te costa să te declari, un pic, naiv?.. Imaginaţi-vă însă un tânăr basarabean citind, astăzi, eseul dizidentului ceh. Cu siguranţă, reacţia ar fi alta şi nimic din toleranţa lectorului anilor ’89-’90 nu ar mai exista. Cinismul cu care se confruntă „cei fără de putere” de la Chişinău pulverizează orice iluzie.

Lumea „bună” a tăcut, perfid, pretextând Paştele catolic, schiul sau alte motivaţii din aceeaşi categorie. Minciuna stă astăzi cu regele la masă. În realitate, în acest spaţiu, nu Havel rămâne reperul politologic - dacă o fi fost, cu adevărat, vreodată - ci... Caragiale. În nemuritoarea sa piesă (mai sus citată) el a fixat paradigma revoluţiilor răsăritene fără greş. „Revoluţiile”, atâtea câte sunt, trebuie să aibă „voie de la poliţie” sau „să fie anunţate la gazetă”. Altminteri sunt (doar) risipă de entuziasm, puritate sau angajamente morale. Este ceea ce tinerii aceia curaţi şi exasperaţi de la Chişinău au învăţat pe pielea lor. În Est, a fi „fără de putere” înseamnă chiar să nu ai putere. Această lecţie le-a fost administrată basarabenilor nu doar de Rusia sau Vladimir Voronin, nu doar de Papuc sau Gorincioi, dar - vai! - şi de instituţii regionale sau instanţe mondiale.

Omisiuni deloc inocente
Cinismul s-a insinuat şi în presă. S-a spus, cu temei, că presa occidentală nu s-a sincronizat cu evenimentele de la Chişinău. În ultimele zile însă, au început să apară reportaje şi comentarii din capitala RM, chit că majoritatea cetăţenilor UE nu reperează încă just poziţia pe hartă a tânărului stat. Au apărut, fireşte, şi evaluările experţilor internaţionali. Nu e cazul să le inventariem aici, semnalăm doar o nedumerire. De multe - prea multe ori - analiza dedicată RM se cantonează într-un provincialism suspect. Tot ce s-a petrecut în stânga Prutului este citit de unii comentatori, aproape exclusiv, cu o grilă locală. Se vorbeşte despre criză de generaţii, lipsă de consens politic, criză internă, se face chiar sociologia mişcărilor de protest. Dar despre eventualele semnificaţii geopolitice ale evenimentelor din Chişinău nu se rosteşte o vorbă. Şi e greu de înţeles de ce.

Imaginaţi-vă, de pildă, că înainte de alegerile prezidenţiale din România preşedintele român ar fi fost invitat, într-un interval de două luni, de două ori la Washington, iar la Bucureşti ar fi venit, succesiv, „ministrul de externe” şi „ministrul economiei” americane. Toţi analişti ar fi fost cu siguranţă interesaţi de semnificaţiile acestei relaţii intense şi evident că acest preambul ar fi contat enorm în evaluarea contextului electoral şi post-electoral. Este exact ceea ce NU se întâmplă în cazul RM, deşi situaţia aici nu e ipotetică. În două luni au fost consemnate patru vizite importante: la 2 februarie, preşedintele Voronin merge la Moscova - singurul şef de stat din CSI invitat la întronizarea noului patriarh rus; la 23 februarie, Serghei Lavrov, ministrul rus de Externe, vine la Chişinău; la 2 martie, Voronin merge din nou la Moscova unde semnează, deşi promisese că nu o face, un document în trei - Rusia, RM, Transnistria - în care mulţumeşte Rusiei şi o consideră garant de stabilitate; pe 25 martie vine la Chişinău şi ministrul rus al Economiei. Mai mult, taciturnul Lavrov a devenit extrem de vocal după 5 aprilie, apostrofând Occidentul şi dând „indicaţii preţioase” României, fie şi voalat, despre ce ar trebui să facă Bucureştiul în relaţia cu RM.

Chiar să nu conteze aceste lucruri? Căci, dacă preambulul preelectoral contează, atunci criza de la Chişinău nu s-a epuizat încă, deşi prea multă lume întoarce capul, discret, de la semnificaţiile şi posibilele consecinţe geopolitice.

Eşecul Politicii de Vecinătate
Evenimentele din stânga Prutului şi modul în care au reacţionat autorităţile ar fi cazul să aducă în discuţie sinceră şi un alt eşec: cel al Politicii Europene de Vecinătate. Istoria ei este ştiută. La începutul anilor 2000 încep dezbaterile pentru o asemenea iniţiativă care, ulterior, se va concretiza prin negocierea Planului de Acţiuni cu fiecare stat în parte. În cazul RM, lucrurile sunt şi mai complexe. În octombrie 2005, la Chişinău s-a inaugurat prezenţa Delegaţiei Comisiei Europene, prilej cu care s-a semnat un memorandum privind lansarea unei misiuni la frontiera moldo-ucraineană (EUBAM). Tot în 2005 s-a adoptat Planul bilateral de Acţiuni RM-UE. Între timp a apărut şi un Centru Comun de Vize (la Ambasada Ungariei), un reprezentant special al UE pentru RM, ulterior au fost acordate preferinţe comerciale autonome şi s-a relaxat regimul de vize.

Unde suntem după patru ani de aplicare a acestor politici în regiunea estică? Câţi bani s-au cheltuit şi cu ce efecte? Cu cât s-a democratizat acest spaţiu? Este el mai aproape de valorile europene? A fost, până una alta, eficace un asemenea instrument? Ce s-a petrecut la Chişinău a arătat că, mai degrabă, NU. Evoluţiile de acolo - dar şi cele din Ucraina sau Georgia - arată că implicarea UE în spaţiul estic nu a mers direct proporţional cu democratizarea acestuia. Desigur, nu Bruxellesul în sine trebuie blamat pentru asta. Dar e clar că undeva s-a greşit - există o carenţă de viziune şi poticnirea de pe Prut trebuie să fie prilej de reevaluări. Dacă ar fi să dăm un nume eşecului occidental în Est, acesta ar fi „integrare fără europenizare”. Adică tentativa - azi eşuată - de a crede, naiv, că e posibil să ţii sub control aceste spaţii fără să le obligi, prin condiţionalizări dure, să se democratizeze, aşa cum ai făcut la vremea lor cu alte state răsăritene.

Tertium non datur
Prima concluzie: lipsa de sincronizare între „morcov” şi „băţ” a devenit endemică şi generatoare de eşec. A doua: nu poţi democratiza vecinătăţile tale dacă nu te interesează, în realitate, să ţi le asumi până la capăt. Altminteri, şi le asumă altcineva! A treia concluzie: „Puterea celor fără de putere” nu există peste Prut. Există doar fie puterea Vestului, fie cea a Estului. Tertium non datur.

Sursa: Timpul de dimineaţă
Autor: Dan Dungaciu





Inapoi

Add a comment

*
*
Adunati 2 si 5.*