În aceste zile discutam cu nişte colegi basarabeni cum a fost experienţa venirii lor la Cluj, am râs cu poftă de întâmplările povestite de ei, aşa mi-a venit ideea să scriu despre propria mea experienţă interculturală.
Sunt cetăţean al Republicii Moldova, am venit la studii în România în toamna anului 2006.  Anul respectiv a fost unul de mare încercare pentru mine, dat fiind faptul că trebuia să mă despart de familia mea, de prietenii buni, de unii profesorii de liceu care îmi erau dragi, de drumurile încovoiate ale satului natal, de pădurea de salcâm de lângă casa în care am copilărit, de nucul bătrân în care mă căţăram vara şi-l citeam pe I.A Goncearov, de camera plină cu cărţi pe care o numeam sugestiv ,,biblioteca povestitorului’’, povestitorul fiind tatăl meu. Am absolvit Şcoala Medie din satul Cania şi Liceul Teoretic D. Cantemir din oraşul Cantemir, copilăria şi adolescenţa mi-am petrecut-o pendulând între Cania, Cantemir, Chişinău. Spaţiul cultural din care provin este unul pestriţ, vorbim o limbă română care conţine multe cuvinte ruseşti, bulgăreşti, familia mea fiind una multiculturală, ca să mă exprim în acest fel. Bunica din partea tatălui este bulgară, iar tatăl soţului ei a fost polonez. Satul meu având obiceiuri preluate de la alte culturi: bulgară, rusă, găgăuză, constituie o mixtură de oameni muncitori, ospitalieri, un pic distanţi când vine vorba de intimitatea familiei lor, acest lucru evidenţiindu-se prin gardurile înalte de cărămizi pe care şi le construiesc. Cania se află la sudul R. Moldova şi e puternic dezvoltată aşa numita cultură a vinului, fiecare familie cultivă viţa de vie şi se sărbătoresc anual zilele vinului.
Valorile şi credinţele  fundamentale ale oamenilor din zonă în care am crescut  sunt: respectul enorm faţă de părinţi, profesori, preot, cuvântul lor era lege pentru săteni, bătaia ruptă din rai, tinerele fete şi băieţi trebuiau să-şi facă cunoscută relaţia în mod obligatoriu părinţilor, atitudinea foarte strictă faţă de relaţiile sexuale.
  Eram o persoană foarte respectuoasă, pe profesorii mei îi consideram Zei ai Cunoaşterii, (acest lucru se întâmpla în generală) ca mai apoi să fiu foarte critică la adresa unora dintre ei, pentru că majoritatea profesorilor competenţi plecaseră din ţară în căutarea unui salariu mai bun, calitatea învăţământului liceal  era în derivă în oraşul Cantemir.
Anul 2006 a însemnat, deci, prima mea experienţă culturală de lungă durată. O experienţă chinuitoare, stresantă, dar totodată frumoasă şi interesantă.
Dimineaţa, somnoroasă şi derutată am coborât din autocarul Chişinău-Cluj. Nu era mare diferenţă de atmosferă, în Gara Beta predomina acelaşi iz de vechi, de cenuşiu, forfotă, cerşetori ca şi în Gara de Sud, Chişinău. Totuşi simţeam o oarecare nesiguranţă, chiar frică, pentru că multe din lucrurile pe  care le foloseam acasă pentru a mă face înţeleasă nu le mai puteam folosi aici, încercam să găsesc familiaritate în fiecare colţişor, mă amăgeam cu afirmaţii de genul că majoritatea lucrurilor sunt asemenea celor de acasă, eram în stadiul de negare a diferenţelor  conform modelului lui Bennett’s (1994). Acum îmi dau seama că e greu să descrii propria experienţă culturală, pentru că simţămintele sunt foarte complexe şi dificil de explicat. Mă gândeam să potrivesc aventura mea interculturală  la Cluj în una dintre dimensiunile, stadiile teoretice ale intercultural learning ale autorilor studiaţi J. Shawles (2004), Bennett (1994), Sparrow(2000), Hanvey (1979), dar am constatat că e imposibil să împarţi în etape strict delimitate procesul de învăţare interculturală, deoarece la mijloc sunt implicaţi o multitudine de factori comportamentali, culturali, valorici, de timp, care pot da peste cap trecerea de la un stadiu la altul. Astfel am ales să expun într-un mod mai puţin rigid propria mea aventură culturală, folosind termenii care se pretează experienţelor mele. Nu aveam competenţe culturale bine dezvoltate, îmi lipsea abilitatea de a înţelege, de a interacţiona, de a comunica în mod eficient cu oameni diferiţi de mine din punct de vedere cultural.
În prima zi de facultate, am intrat sfioasă în biroul decanului, vorbisem politicos cu doamna secretară şi aşteptam timidă. Dumneaei deschise uşa încăperii unde se afla decanul şi-i spuse pe un ton ciudat că a venit tipa din Republica Moldova. Când am auzit, m-am întrebat în sinea mea de ce îmi spusese tipa, acest cuvânt este folosit în R. Moldova pentru a exprima antipatia, un cuvânt adresat fetelor de moravuri uşoare, prin urmare m-am simţit profund jignită. Am aflat mai apoi că, de fapt, este un cuvânt decent şi frecvent folosit de clujeni.
    Străzile mi se păreau atât de întortocheate, şi îmi era groază de momentele în care mă rătăceam, mai ales printre blocuri. Banii mi se păreau foarte ciudaţi, nu reuşeam să mă descurc la calculatul miilor, atunci tocmai avea loc denominarea, se trecea la leul greu, încă mai circulau în paralel leii noi si cei vechi. Mi se întâmplaseră o groază de momente care mi se par amuzante acum, dar atunci mă făceau sa mă simt străină şi în incapacitatea de a mă descurca. De foarte multe ori dădeam vânzătoarei o bancnotă mai mare decât era necesar şi auzeam în spatele meu un strigăt ironic: domnişoara nu v-aţi luat restul!
O altă întâmplare tragică pentru mine (la momentul respectiv) a fost primirea unei amenzi pentru necompostarea biletului. Îmi cumpărasem un bilet şi nu ştiam că trebuie să-l compostez. Astfel la insistenţele domnului urâcios şi cu burtă de a prezenta biletul la control, eu am întins bucăţica aia de hârtie mică şi galbenă. Mare mi-a fost mirarea când domnul respectiv m-a rugat evaziv să cobor din troleu. Nu înţelegeam ce se întâmpla, eu aveam bilet. Grăsunelul în discuţie mă sfătui să plătesc amenda, pentru că nu îmi compostasem biletul.
Comunicarea interculturală este definită ca studiu al comunicării dintre oameni ale căror percepţii şi sistem de simboluri sunt destul de distincte încât să altereze procesul de comunicare Samovar şi Porter (1997).
Sistemul de simboluri şi percepţii ale culturii româneşti ardeleneşti şi cele ale culturii moldoveneşti din R. Moldova sunt totuşi diferite, datorită influenţelor politice, situaţionale şi multe altele. 
O altă situaţie penibilă care m-a frapat şi care m-a făcut să-mi pun câteva semne de întrebare a fost cea în care am avut de a face cu rromii din Cluj. În primele luni grupurile de rromi îmbrăcaţi în hainele lor colorate, femeile cu cozi lungi şi fuste largi mă încântau, deoarece în comuna din care provin acest grup social şi-a uitat tradiţiile şi în general în R. Moldova rromii au asimilat cultura noastră şi nu prea mai ţin cont de obiceiurile lor, sunt destul de integraţi în societate. Dar din cauza faptului că am avut câteva incidente neplăcute, nu pot să nu mă abţin să - mi ţin geanta mai strâns sau să merg mai repede când îi văd prin preajmă. Mi s-a întâmplat să mă tragă de haine, de geantă  sau de păr. Momente în care m-am simţit incredibil de penibil.
Într-adevăr, când veneam acasă de sărbători bunicul mă strângea în braţe şi striga în gura mare: ,,de când mergi la ţigani te-ai făcut şi tu neagră’’. În satul (şi chiar în întreaga ţară R. Moldova) în care am crescut existau şi există prejudecăţi şi stereotipuri de acest fel despre românii din România. Ca să rezum, pot spune că au existat patru mari perioade în procesul de acomodare culturală în viaţa mea de student basarabean la Cluj. Prima a fost cea a negării diferenţelor, nu doream să admit că lucrurile în Cluj sunt diferite de cele din Moldova, mă alinam cu gândul că şi aici pot găsi un mediu în care să mă pot simţi ca acasă. Apoi a urmat perioada în care am început să mă implic în diverse organizaţii de voluntariat, să adopt stilul de viaţă al clujenilor - eram în stadiul de aculturaţie, de adaptare la credinţele şi comportamentele celor din jur. Am avut şi o perioadă asemănătoare cu stadiul definit de Bennet ca fiind defence, reversal, pur şi simplu îmi denigram cultura proprie şi ridicam în slăvi cultura românească din Cluj. Aici lucrurile sunt mai complicate, dat fiind faptul că în R. Moldova există o oarecare dilemă identitară, crizele politice şi cele culturale sunt la ordinea zilei, poate din această cauză am început să denigrez locul de apartenenţă.
Dar este o discuţie mult prea largă şi complexă care nu îşi are locul aici. Sunt foarte mulţumită de prietenii pe care îi am, de mediul clujean în care trăiesc.

Autor: Daniela Cervinschi

Revista: Accent Basarabean Nr. 1